ARTICOLE

Cea mai importantă abilitate a unui dansator de tango social este aceea de a putea dansa muzical și creativ într-un spațiu restrâns, fără a deranja celelalte cupluri din jurul său.

Acest articol este un fragment din lucrarea Manual de Tango Argentinian, București 2012, lansată la Ambasada Argentinei. 

După cum am menționat spre finalul capitolului anterior, cea mai importantă abilitate a unui dansator de tango social este aceea de a putea dansa muzical și creativ într-un spațiu restrâns, fără a deranja celelalte cupluri din jurul său.

 
Pentru ca acest lucru să fie posibil, persoana care dansează trebuie să cunoască nu numai tehnica dansului în sine, ci și multe alte aspecte istorice, culturale și sociale, așa cum au fost ele expuse în capitolele anterioare. Fără o bună cunoaștere a regulilor unei milonga sau a ceea ce este sau nu este permis într-o ronda, sansele de a avea parte de plăcere dansând tango se reduc drastic. Iar fără plăcere, nu vom avea niciodată un dans bun.

În general, atunci când ne referim la aspectele tehnice ale tangoului social, un dans bun are trei componente principale:

1. tehnică de dans bună.
2. muzicalitate bună.
3. improvizație bună.

Se poate vedea, din schema de pe partea dreaptă, nu numai succesiunea în timp care trebuie respectată, ci și cât de mult trebuie exersată fiecare componentă în raport cu celelalte, de-a lungul timpului.

A avea o tehnică bună presupune a avea o îmbrățișare bună, o postură bună și o manieră bună de a păși. 

Dezvoltarea acestora nu presupune numai o bună cunoaștere a propriului corp, ci și o aprofundare corectă a interacțiunii cu partenerul de dans. 

Cu alte cuvinte, pe lângă cele trei elemente menționate, avem nevoie să ne dezvoltăm două aptitudini tehnice de cuplu:
1. una activă: capacitatea de a transmite intenția de mișcare și, implicit, de a putea executa mișcările.
2. una receptivă: de a putea percepe și înțelege – senzorial vorbind – ce face cealaltă persoană.

O muzicalitate bună presupune, pentru început, să putem face diferența între stilurile de muzică – tango clasic, milonga și vals – fiecare cu particularitățile sale ritmice și lirice. Dar acesta nu este decât începutul.
O muzicalitate decentă, în ceea ce ne privește, presupune, de asemenea, să înțelegem tiparele ritmice de bază, variațiunile melodice și să putem dansa vocea interpretului. 

Prin urmare, pe lângă cele trei elemente menționate, vom avea două aptitudini muzicale:
1. una pasivă/ receptivă: de a auzi și a înțelege ce se întâmplă în muzică, astfel încât să putem exprima muzica în dans.
2. una activă: execuția mișcărilor conform muzicii.

Atunci când vorbim despre o improvizație bună, aceasta poate fi, la rândul ei, de trei feluri: improvizație muzicală, improvizație motorie (de mișcări) și coregrafie. 

Deoarece în tangoul social nu (ar trebui să) ne folosim de coregrafie, o vom lăsa pe aceasta la o parte, pentru spectacole. Ea este o manieră de improvizație, fiindcă alegem anumite mișcări pe anumite bucăți din muzică.   

Avem, de asemenea, două aptitudini, însă de această dată, ambele active:
1. capacitatea de a descompune muzica și pașii în elemente de bază.
2. capacitatea de a compune aceste elemente de bază în altă succesiune decât cea inițială.

Precum am zis la început, cea mai importantă abilitate a unui dansator de tango social este aceea de a putea dansa muzical și creativ într-un spațiu restrâns, fără a deranja celelalte cupluri din jurul său.

Vom vedea într-un articol viitor ce alte cerințe în afară de cele expuse mai sus sunt necesare pentru a putea atinge acest scop, și care este maniera cea mai echilibrată și mai rapidă de a-l atinge.