Desenele sunt realizate de Iulian Mîță.

După un periplu savuros prin istoria muzicală a tangoului, a venit momentul să facem împreună următorul pas prin descoperirea dansului. 

In cele ce urmează vom face cunoştinţă cu principalele etape ale evoluţiei acestui dans, încercând să surprindem trăsăturile caracteristice fiecărui stil în parte, precum şi elementele de bază care se păstrează până în prezent.

După cum am văzut când am vorbit de muzică, încetul cu încetul, în cadrul petrecerilor de tip payada de contrapunto, oamenii au început nu numai să cânte, dar şi să danseze. Dacă iniţial dansul avea trăsături de candombe, după o vreme au fost integrate și mişcări din habanera şi polka.

Astfel, în jurul anului 1880 ia naştere şi începe să se răspândească un alt tip de dans, numit baile de corte y quebradas.

Spre deosebire de Candombe, unde partenerii dansau la distanţă unul de celălalt, în noul tip de dans aceştia erau apropiaţi, atingându-se la nivelul pieptului şi braţelor, conturându-se astfel chiar o primă formă de îmbrăţişare de dans.

Apropierea indecent de intimă pentru eticheta înaltei clase sociale a acelor vremuri, alături de provenienţa tangoului (din rândul sclavilor africani, după cum am văzut în capitolul precedent), sunt motivele care au dus la interzicerea acestui stil de dans în cadrul locurilor publice.

Noul dans era simplu, fără figuri dificile, fără o structură coerentă, asemănător mersului în cuplu, presărat cu pauze şi întoarceri simple, specifice fiind opririle bruşte în timpul dansului, în diferite poziţii. Vocabularul mişcărilor dansate în acele vremuri se limitează la: caminata (mers faţă în faţă), refiloneo (mers unul lângă celălalt pe lateral), corrida (succesiune rapidă de mai mulți paşi), vuelta (întoarcere), corte (oprire bruscă), quebrada (torsiune bruscă).

La început, având un caracter popular, dansul era învățat între prieteni, sau în familie, dansat pe străzi și în spații publice pentru amuzament. 

Cu toate că de obicei era dansat între un bărbat și o femeie, de foarte multe ori era exersat și între bărbați, pentru a se distra sau a se învăța, unul pe celălalt, anumite tehnici de dans.

Din cauza interdicțiilor, tangoul a început să fie dansat în localuri de o calitate îndoielnică, uneori chiar în bordeluri, unde emigranţii africani îşi permiteau să stea singuri şi să socializeze, departe de familiile lor.

În permanenţă sub privirile femeilor cu moravuri uşoare, bărbaţii foloseau dansul ca mijloc de seducţie, ajutaţi fiind în crearea cadrului necesar şi de versurile uneori vulgare ale melodiilor din acele vremuri. În căutare de plăceri ieftine, bărbaţii din cercurile înalte ale societăţii au început să-şi facă simţită prezenţa în rândul acestor localuri, facilitând astfel, treptat, răspândirea tangoului în toate păturile sociale.

Şi pentru că oamenii simpli sunt cei a căror libertate de exprimare nu este îngrădită de diferite constrângeri sociale, nu trece mult timp până când creativitatea acestor gauchos se concretizează într-un nou stil de dans – Tango Orillero sau Arrabalero, adică tango de la marginea oraşului.

Specifice acestui stil de dans sunt expansivitatea şi dorinţa permanentă a partenerilor de a experimenta, de a descoperi noi combinaţii de paşi. Este un stil care folosește paşii scurţi şi rapizi, stil care a îmbogăţit vocabularul tangoului cu elemente noi precum parada (oprirea piciorului partenerului) şi pasada (păşirea peste piciorul partenerului).

La începutul anilor 1910 apare o formă mai simplă de dans, numită Tango Liso (adică tango lin sau simplu), creată de către cei pentru care mişcările bruşte de tip corte erau prea dificile, motiv pentru care acest stil mai este numit şi tango sin cortes (tango fără corte). Fiind simplu şi muzical, acest stil a atras, încetul cu încetul, noi adepţi, regăsindu-se la majoritatea petrecerilor, cu excepţia saloanelor de dans ale aristocraţiei.

Tango Canyengue este un alt stil care se conturează în aceeași perioadă. În timpul dansului, care sugerează o atitudine jucăușă, partenerii împart aceeaşi axă (se sprijină unul pe celălalt), adeseori braţul stâng al bărbatului este ţinut jos, la nivelul şoldurilor, genunchii sunt flexaţi, iar paşii sunt fermi şi mici, limitaţi poate de rochia strâmtă pe care o purtau femeile în acele vremuri.

La începutul secolului XX, tangoul traversează oceanul şi populează inima, scena şi sălile de dans ale Parisului, Londrei şi întregii Europe. Încep să apară nu doar spectacole de tango, ci şi tangoul de scenă. Din considerente comerciale și artistice, dansul tradiţional este modificat, unele mişcări sunt exagerate, astfel încât până şi spectatorul din ultimul rând să poată vedea reprezentația de pe scenă. 

Astfel, putem vorbi despre nașterea unui nou stil de tango – Tango Fantasia. 

În anii 1930, după ce a devenit faimos în întreaga Europă, tangoul revine în Argentina îmbogăţit cu toată forţa adunată în periplul său prin lume. Între timp, marile oraşe, Buenos Aires şi Montevideo, sunt populate din ce în ce mai mult cu spații de dans (confiterias și salon), care mai de care mai renumite prin petrecerile cochete de tango pe care le organizează (numite milonga). 

De aici până la punctul în care tangoul capătă un puternic caracter social, fiind acceptat chiar şi de înalta clasă socială, nu a fost decât un pas.

Astfel, apar noi stiluri de dans, denumite generic Tango de Salon (în traducere, tango pentru sălile de dans), care conţine în sine mai multe stiluri, specifice zonei în care era dansat.

Pentru a putea diferenţia mai ușor stilurile de tango nou-apărute, la începutul anilor 1990, Susana Miller introduce în vocabularul internațional un termen nou, respectiv tango milonguero (cunoscut şi ca apilado-, café- sau confiteria- tango).

Milonguero este numită şi persoana care frecventează petrecerile de tango – milongas – termenul având şi conotaţia de dansator foarte bun.

Cu toate că acest termen este folosit de relativ puţini exponenţi ai acestui stil de dans, care adesea declară că dansează Tango Salon (însuşi Tete Rusconi, unul dintre cei mai reprezentativi dansatori ai acestui stil, numea propriul stil ca fiind “tango salon”), noi îl vom folosi în acest manual pentru a diferenţia, în mod corect, tangoul dansat în spaţiile strâmte (confiterias), axat pe improvizație și muzicalitate, față de tangoul dansat în spaţiile largi (salon).

Stilul Tango Salon reflectă cu prisosinţă influenţe din stilul Orillero (care era dansat, deasemenea, în spaţii generoase) şi Tango Fantasia (stil care accentuează diferite mişcări doar fiindcă arată bine din exterior).

Îmbogăţirea explozivă a vocabularului tangoului în această perioadă se datorează, pe lângă spaţiul amplu în care aveau loc petrecerile de tango, şi modificării tipului de îmbrăţişare. Astfel, îmbrăţişarea clasică, complet închisă, de tip milonguero, este de cele mai multe ori "sacrificată", dansul având loc într-o îmbrățișare semi-deschisă (sub forma literei V, de cele mai multe ori unghiul dintre parteneri fiind de 60 de grade). Alteori, îmbrățișarea este pe deplin sacrificată, partenerii având contact doar la nivelul braţelor, tocmai pentru a facilita mișcările ample.

Caracteristicile principale ale acestui stil sunt paşii ampli combinaţi cu paşii mici, precum şi multiple înflorituri ale dansului executate separat de bărbat şi de femeie (numite adornos).

Folosirea generoasă a spaţiului şi lipsa grijii de nu lovi cuplurile alăturate au permis numeroase figuri spectaculoase în care picioarele sunt ridicate de la sol (boleo, cuatro, gancho, etc).

Conceptul de disociere a şoldurilor în timpul executării pivoţilor, precum la ochos, este folosit pe scară largă în Tango Salon.

Una dintre diferenţele fundamentale faţă de Tango Salon se vede în îmbraţişare: aceasta nu mai este în formă de “V”, semi-deschisă, ci este o îmbrăţişare pe deplin închisă, pieptul bărbatului fiind în contact cu pieptul femeii, iar obrazul drept al bărbatului este în contact cu obrazul stâng al femeii.

Spre deosebire de Tango Salon sau de Tango Fantasia, în stilul Milonguero, în paşii de dans, partenerii păstreză permanent contactul cu podeaua, pivoţii sunt minimali, adesea înlocuiţi cu crosuri scurte (încrucişarea picioarelor), astfel încât îmbrăţişarea să fie întotdeauna menţinută. Ocho cortado este una dintre figurile reprezentative pentru acest stil de dans, deoarece integrează îmbrăţişarea cu sensibilitatea ritmică specifică stilului de dans Milonguero.

Vocabularul figurilor de dans este aparent restrâns şi are la bază improvizaţia celor trei elemente de bază ale tangoului: paşii, schimbarea de greutate şi pivoţii.

Concluzionând, Tango Milonguero este un stil de tango social prin excelenţă, axat pe tehnici care funcţionează în spaţii foarte mici, pentru plăcerea exclusivă a celor două persoane care dansează, având trei principii de funcţionare: muzicalitatea, improvizaţia şi conexiunea cu partenerul.

De la Tango Salon şi Tango Fantasia nu a fost decât un pas până la Tango Nuevo.

După cum am văzut în capitolul destinat istoriei muzicii de tango, din anul 1950, odată cu Astor Piazzolla, aceasta evoluează: pe de o parte înrudindu-se, încă o dată, cu muzica clasică europeană și, pe de altă parte, adăugând elemente noi din muzica de jazz specifice acelei perioade.

Ca și la începutul anilor 1900, când tiparul ritmic de milonga a fost păstrat adăugându-i-se diferite tipuri de variațiuni melodice, și de această dată, sunt păstrate multe dintre tiparele ritmice de tango clasic cărora li se adaugă linii melodice noi.

Odată cu apariția instrumentelor electronice, ritmurile de tango încep să fie atrăgătoare și pentru formațiile de muzică pop. Curând apar formații noi care interpretează tango electronic, precum Gotan Project sau Narcotango.

În aceeași măsură în care muzica suferă aceste transformări, dansul începe de asemenea să se modifice, căpătând atât o dinamică nouă – o altă modalitate de a efectua mișcările în dans – cât și o nouă manieră de raportare la muzică.

Astfel, la începutul anilor 80, Grupul de Studiu al Tangoului (mai târziu transformându-se în organizația Cosmotango), înființat de Gustavo Naveira și Fabian Salas iar mai apoi Mariano Chicho Frumboli, cercetează structura și dinamica mișcărilor de tango, aplicând concepte moderne – precum kinestezia – în studiul tangoului argentinian clasic. 

Curând, în urma abordărilor moderne ale unui dans vechi de mai bine de un secol, descoperirile sunt atât de numeroase încât aproape că putem vorbi despre un nou stil de tango, mai apropiat de dansul de scenă și de dansul contemporan, stil care ajunge să fie numit tango nuevo.

Naveira urma să remarce într-un interviu că a împărți stilurile de tango doar pe baza tipului de îmbrățișare este ceva simplist, iar Nuevo este tot ceea cea a avut loc în tango începând cu anii 80, deoarece spre deosebire de alte stiluri de dans, tangoul argentinian a evoluat în timp.

Folosind concepte precum circularitatea verticală, sisteme direcționale, organicitate, condus și urmat fără contact, acest tip de dans se potrivește perfect noilor tendințe din muzică, fiind adesea dansat pe muzică alternativă, adică un tip de muzica ce nu conține ritmuri de tango dar care, prin structura sa ritmică repetitivă, se pretează la mișcările din tango.

Si astfel, vocabularul tangoului se mărește din nou, fiind adăugate tehnici precum: boleo liniar, enganche, soltada și altele. 

Cele trei stiluri principale pe care am insistat mai sus – Tango Milonguero, Tango Salon și Tango Nuevo – nu sunt singurele stiluri existente.

Pe de o parte, fiecare dintre acestea are diferite substiluri, în funcție de cartierul în care erau dansate, iar pe de altă parte, există și stiluri complet diferite, precum Tango Doble Frente.

În acest stil faimos, apărut în anii 40, partenerii au o îmbrățișare total diferită, femeia aflându-se, de această dată, nu cu fața spre bărbat, ci invers, ambii parteneri fiind orientați cu fața în direcția de dans (de anici numele de Două Fețe).

Deși la prima vedere poate părea dificil, toți pașii obișnuiți din tangoul clasic pot fi dansați și în stilul Doble Frente – numit uneori Tango al reves, sau Tango in shadow position.

Acest stil este folosit preponderent în a dansa elemente de milonga și vals, dar de multe ori apare și în tangoul clasic. 

Printre principalii exponenți ai acestui stil îi amintim pe Antonio Todaro, Raul Bravo, Pablo Veron, Miguel Angel Zotto.

Un alt lucru demn de luat în seamă atunci când vorbim despre stilurile de tango argentinian este faptul că mulți dansatori experimentați aleg să combine elemente din mai multe stiluri – cel mai adesea din stilurile Salon și Nuevo – în timp ce dansează, de cele mai multe ori în timpul aceluiași dans, pentru a se putea folosi de un bagaj cât mai mare de elemente în interpretarea muzicii, adesea folosind îmbrățișarea închisă și stilul Milonguero pentru porțiunile ritmice, și îmbrățișarea semi-deschisă, sau complet deschisă, și stilul Salon sau Nuevo pentru porțiunile melodice.

De asemenea, dansatorii își aleg stilul în care dansează și în funcție de muzica pe care dansează în acel moment. Astfel, pe o muzica din anii 1920, stilul Milonguero este mai potrivit decât Salon, iar pe o muzica din anii 1970, stilul Salon sau Nuevo pot fi mult mai potrivite. Dacă avem în vedere o muzică specifică anilor 1990, mai ales dacă este electronică, atunci Nuevo ar fi varianta ideală.

Tangoul argentinian apare în România începând cu anul 2004, primele cursuri fiind organizate de Cătălin și Alina Dumitrescu (poreclită La Morocha), ce fondează mai apoi școala El tango. 

La scurt timp, apare școala Tangotangent fondată de Daniel Măndiță, Amalia Iscu, Gilbert Iscu.

După ce Cătălin și Alina Dumitrescu se despart, Alina fondează școala Tango Brujo.  

Alte cupluri care încep să predea tango argentinian în următoarea perioadă sunt Lucian Stan și Monica Șurubariu, Andrei Băican și Andreea Trașcu (care fondează Casa de Tango) 

Mai apoi, alți dansatori încep să predea, printre aceștia îî enumerăm pe Augustin Păun și Oana Ispir, Marian Toderașcu, Lucia Mîrzan (care fondează Fabrica de Tango), iar lista continuă.

Începând cu anul 2009, Alexandru Eugen Cristea se implică activ atât în promovarea muzicii de tango argentinian în România, cât și a dansului.

Susține primele ateliere din România dedicate stilului Doble Frente, și organizează a treia petrecere de tango regulată din București (primele două fiind cele organizate de Tango Brujo și Tangotangent), în fiecare duminică, în diferite locuri faimoase precum Casa Capșa, Palatul Ghika, Le Theatre, Cafe Tabiet, și altele.

În 2010, Eugen este inițiatorul realizării primului reportaj internațional despre tangoul din România, Cheek to cheek in Bucharest tango revival de France Press, punând România pe harta mondială a tangoului argentinian.

Responsabil pentru renașterea tangoului la Sibiu - capitală culturală europeană - în anul 2010 prin școala de tango argentinian InStyle Sibiu unde a fost co-fondator cu Adrian Mirel Petrariu, în același an va publica prima carte despre tango argentinian din România, traducerea lucrării Conștiența de tango, scrisă de maestrul argentinian Mauricio Castro, fondatorul metodei Tango Discovery.

În următorul an, Eugen scrie și publică Manual de Tango, lansată chiar la Ambasada Argentinei. Cartea prezintă atât partea de istorie a dansului și a muzicii, aspecte de etichetă la petrecerile de tango, cât și partea de tehnică, muzicalitate și improvizație. Informațiile de pe această pagină sunt preluate de acolo.  

Vor urma și alte cărți de tango argentinian, publicate la nivel internațional în engleză, franceză, spaniolă, pe care Eugen le va scriea, adăugând un plus de valoare în informația de tango disponibilă pe piață, printre care seria de trei volume Tango for Teachers.

Eugen contribuie activ la promovarea tangoului fiind parte din revista internațională Modern Tango World, încă din 2014.

Numărul 4 al revistei a vorbit lumii întregi despre fenomenul de tango din România prezentând dansatori și organizatori din comunitatea de tango de la noi.

O contribuție seminificativă în pedagogia tangoului argentinian o reprezintă fondarea conceptului Niveluri de Verticalitate în dansul social, în 2013, explicat pentru prima oară în revista Modern Tango World, apoi în volumul doi din seria Tango for Teachers. 

Acest concept este folosit acum pe scară largă la nivel internațional de mulți instructori, atât în tango argentinian cât și în alte dansuri sociale precum Kizomba și UrbanKiz. 

Eugen devine trainer în metoda internațională Tango Discovery după ce studiază cu fondatorul acesteia, argentinianul Mauricio Castro, aducând astfel în România o metoda extraordinară de a învăța tango argentinian. 

La câțiva ani de zile, cursanta și partenera lui, Francesca, se licențiază în metoda fondată de maestrul argentinian Pablo Veron, numită Rueda de Tango, aducând și această metodă minunată de interacțiune dansantă în România. Francesca fondează Tango Chattes, dezvoltare personală prin dans, creând coregrafii speciale de tango, high-heels, cabaret, chair-dance.