Desenele sunt realizate de Iulian Mîță.

Există accepțiunea conform căreia lingvistica reprezintă, prin efortul ei continuu de a reafirma în rândul oamenilor adevărata funcție a limbajului, aceea de a transmite cunoaștere, una dintre cele mai importante căi de înțelegere a lumii în care trăim. Fiind adeptul ideii de mai sus, găsesc oportun să începem călătoria noastră în lumea tangoului argentinian prin expunerea etimologiei cuvântului tango.

În ciuda faptului că prezintă origini controversate, semnificația originară a cuvântului ne precizează cu exactitate nu numai locul apariției tangoului în particular, dar și esența muzicii și a dansului în general.

Astfel, termenul are atât înțelesul de tobe africane (tan-go), instrumente pe al căror ritm s-a construit de-a lungul timpului tangoul argentinian, cât și înțelesul de a atinge, a te apropia de (tang); verbul “tangere” are același sens și în limba latină: a atinge.

Întorcandu-ne în istorie, vom descoperi că băștinașii africani sunt cei care au adus cu ei în Argentina, pentru prima oară, sămânța tangoului în forma sa cea mai primitivă, a ritmurilor de tobe. In mod deloc curios, aceștia foloseau numele de tango nu numai pentru instrumentul folosit (toba), așa cum deja am menționat mai sus, cât și pentru dansul în sine; iar de cele mai multe ori, însuși locul unde se cânta și se dansa purta același nume (vom vedea în capitolele următoare în ce fel s-a păstrat de-a lungul timpului această triplă valență lingvistică).

Timp de mai multe secole, începând cu anul 1542, milioane de sclavi africani, originari în special din regiunea Bantu, au fost aduși în Argentina de către stăpânirea spaniolă.

Spre deosebire de alte țări, în Argentina li s-a permis băștinașilor africani păstrarea obiceiurilor și a tradițiilor, ba chiar mai mult decât atât, localnicii spanioli au preluat, pe parcursul mai multor generații, frânturi din cultura africană, transpuse apoi în propria cultură, având loc în acest fel o  îmbinare de tradiții.

Deși în regiunea Bantu din Africa existau pe atunci 450 de grupări etnice distincte, cu aproximativ 20 de limbi și 70 de dialecte, din tot acest amalgam de culturi doar una singură a trecut bariera timpului – candombe – cel mai cunoscut și mai popular ritm afro-uruguayan, recunoscut și de către UNESCO ca fiind parte din Patrimoniul Cultural Intangibil al Umanității. 

In general, ritmurile de candombe sunt rezultatul îmbinării sunetului a trei tipuri de tobe: el chico (emite un timbru înalt, care marchează tempoul), el repique (sunet înalt, de asemenea, folosit pentru improvizație și sincope) și el piano (sunet amplu, jos și melodios), melodia fiind acompaniată și de mișcări ritmice ale interpreților.

Academia Regală Spaniolă, prin definiția pe care o dădea tangoului la 1899 – petrecere și dans al negrilor și al oamenilor din popor – vine încă o dată să confirme oficial originile acestei fabuloase culturi argentiniene.

Umiliți, forțați să lucreze în condiții extreme, sclavii africani din Bantu și-au păstrat aproape de suflet propria cultură prin muzică și dans, cu ajutorul ritmurilor de candombe, pasiune exteriorizată la început doar în cadrul unor întâlniri secrete, departe de privirile spaniolilor, iar mai apoi și în public, cu ocazia celebrărilor oficiale ale diferitelor evenimente laice și religioase din cadrul comunității.

Alături de candombe, în jurul anului 1850, și-au făcut simțită prezența în Argentina și alte stiluri de muzică precum habanera (venită din Cuba și desprinsă din dansul spaniol contradanza) și polka (venită din Europa).
De asemenea, la începutul anilor 1900, crescătorii de vite din Argentina – gauchos – întâlnindu-se în cadrul festivităților de tip payada de cotrapunto (payada înseamnă cântăreț), organizau întreceri pentru a descoperi cine este cel mai bun cântăreț.

Oameni ai preeriei, obișnuiți atât cu solitudinea cât și cu vicisitudinile naturii, acești gauchos compensau comportamentul dur și stilul de viață aspru prin muzică, petrecerile lor fiind o îmbinare armonioasă a ritmurilor de chitară (în ritm specific de 2/4) cu versurile care cel mai adesea celebrau dragostea sau moartea.

Aceste petreceri de tip payada au fost numite, de către sclavii africani care au ajuns să participe la ele, milonga, pluralul termenului mulonga, care în limba africană Quimbunda însemna cuvânt.
În funcție de locul în care erau organizate aceste petreceri, ele purtau nume specifice: milonga campera (petrecerea de la țară) sau milonga surena (petrecerea din sud).

În cadrul acestor petreceri, muzica instrumentală de candombe, adusă de sclavii africani din Bantu, s-a amestecat atât cu muzica de la payada cât și cu muzica de habanera și polka, dând naștere, în timp, unui nou stil de muzică, numit după locul în care s-a dezvoltat, respectiv milonga.

Călătoria noastră prin istoria muzicii de tango continuă; însă pentru a merge mai departe trebuie să facem cunoștință și cu lumea din acele vremuri, nu numai cu muzica; fiindcă atât muzica cât și dansul sunt manifestări umane, și au nevoie de oameni pentru a se dezvolta.

In acele timpuri, în Argentina, existau mai multe categorii de oameni. Am vorbit deja despre gauchos, celebrii cowboy argentinieni; acestia erau oameni duri, care călătoreau singuri sau cu o femeie, creșteau vite și se întâlneau unii cu alții din când în când, cu ocazia unei petreceri de tip payada.

Pe măsură ce contextul politic și economic al vremii îi forțează pe gauchos să renunțe la terenuri și la creșterea vitelor ca ocupație de bază, și să migreze către periferia marilor orașe ale Argentinei (Buenos Aires și Montevideo), aceștia se transformă într-o nouă clasă socială – compadre. Cu ajutorul acestora, și al compadritos – orășenii care au fost nevoiți să se mute în suburbii din cauza sărăciei, petrecerile sătești de altădată încep să capete un puternic accent urban.

În Argentina, la vremea aceea, mai existau de asemenea gringos – emigranții europeni, mai ales italieni, și creolii – clasa muncitoare, o rasă care provenise din amestecul africanilor și spaniolilor.

Fiind adesea un termen cu o conotație negativă – în aceeași măsură în care este și la noi termenul de țigan – termenul criollo reflecta amestecul populațiilor străine – cu obiceiurile și tradițiile acestora – cu cele specific argentiniene, printr-un proces de pierdere a indentității.

Cu toate acestea, influența creolilor la evoluția tangoului este incontestabilă, aproape mitică; până și repertoriul lui Carlos Gardel – celebrul cântăreț de tango de naționalitate franceză – a fost cunoscut ca muzică rurală creolă, iar Carlos Gardel era supranumit El Zorzal Criollo, Sturzul Creol  (în fotografie).

Aproximativ în 1897 apare tango criollo – denumire creată din dorința de a diferenția muzica lirică cântată la petrecerile milonga de muzica spaniolă de tip habanera. Astfel, putem spune că se marchează nașterea tangoului argentinian.

Complexitatea muzicii de tango evoluează de asemenea odată cu trecerea anilor și este evidențiată și prin diversificarea numărului și a tipurilor de instrumente utilizate.

Muzica de tango criollo era interpretată inițial de un ansamblu de vioară, chitară și flaut – ansamblu numit conjuntos – în care, mai apoi, în mod experimental, au fost adăugate și alte instrumente precum harpa, clarinetul sau pianola.

Cu timpul, este încorporat în acest ansamblu și bandoneonul, instrument de origine germană, specific muzicii populare și religioase, instrument care în Argentina ajunge să fie considerat un simbol al muzicii de tango.

La scurtă vreme, numărul intrumentelor crește și apare sextetul, acesta fiind format din două bandoneoane, două viori, un pian și un bas; curând după aceea, pentru a spori melodicitatea tangourilor, bas-ul este înlocuit de flaut.

In 1910, casa de discuri Columbia înregistrează câteva tangouri cu Vicente Greco, care își denumește formația (sextetul) ca orquesta tipica criolla – formație tradițională creolă; dar, în timp, termenul de criolla este abandonat, moment în care putem vorbi, în mod clar, de existența unui tango specific argentinian, ca stil de muzică de sine stătător, încorporând trei stiluri de muzică înrudite, dar diferite: tango clasic, milonga, vals creol (tango – vals).

Din punct de vedere muzical, această primă etapă a tangoului, numită Guardia Vieja (Garda Veche 1880 – 1910), s-a caracterizat prin improvizație muzicală, plină de efluvii emoționale și exteriorizări ale instinctelor menite să faciliteze dansul și buna dispoziție în cadrul petrecerilor.

În fotografia din stânga: Vicente Greco y su sexteto.

Primul cântec de tango atestat ca atare s-a numit Toma mate, che, în 1857, însă prima partitură de tango cu o structură clară a fost compusă de A.R. Mendizabal în anul 1897 și s-a intitulat El Entrerriano.

Demne de menționat pentru această perioadă sunt compozițiile lui Juan Perez, cea mai cunoscută fiind Dame la lata, și ale lui Angel Villoldo, care realizează prima înregistrare a melodiei El Choclo, melodie care a rămas faimoasă până în zilele noastre.

Figuri reprezentative ale acestei perioade de început sunt atât violonistul Francisco Canaro, cât și pianistul Roberto Firpo, fiecare la rândul său compozitor și dirijor de orchestră.

Carlos Gardel, pe care deja l-am menționat, înlocuiește mare parte din versurile frivole și fără perdea ale primelor tangouri, cu tematici nostalgice, triste sau melodramatice, căpătând astfel, în Argentina, o notorietate adeseori asemuită cu popularitatea lui Elvis Presley în Statele Unite.

Odată cu acceptarea tangoului în cercurile elitiste ale societății argentiniene, acesta devine o nouă modă, un virus care acaparează treptat întreaga Europă (în special Anglia și Franta) ajungând până în America. 

Parisul îmbrățișează cu entuziasm tangoul și departe de a se limita la muzică și dans, îl comercializează, asociindu-i un anumit stil de îmbrăcăminte – culoarea hainelor doamnelor era preponderent portocalie – și chiar băuturi faimoase cu nume similar – tango: un amestec de bere și grenadină.

Prin apariția radioului și a televiziunii, dezvoltarea tehnologică aduce tangoul pe buzele omului de rând, dar și în saloanele înaltei societăți, debutând astfel o nouă etapă în evoluția muzicii de tango – Guardia Nueva (Noua Gardă).

Schimbările aduse de deceniul 1925 – 1935 sunt semnificative: compozitorii abordează tematici noi în versurile melodiilor, adăugând teme din muzica clasică europeană și înlocuind, sub influența italienilor, o parte din descrierile realităților câmpenești cu versuri despre iubire – de altfel, o temă de permanentă atracție pentru oameni.

Interesul publicului pentru tango este animat continuu de diferite apariții cinematografice (de exemplu Rudolf Valentino – Cei patru călăreți ai apocalipsei, în fotografia din dreapta) precum și spectacole de tango jucate în cabaret sau pe scena marilor săli de concerte. 

Popularitatea crescandă a orchestrelor de tango, apariția soliștilor profesioniști atrag atenția renumitelor case de discuri ale vremii, moment în care încep să apară pe scară largă înregistrările audio.

D’Arienzo și Biagi sunt cei doi compozitori care inaugurează Epoca de aur a tangoului. Ritmul alert pe care aceștia îl imprimă muzicii cucerește instantaneu inimile dansatorilor, transformând irevocabil muzica de tango din muzică de ascultat, în muzică de dans.

Epoca de aur a tangoului durează până în 1955, când începe o perioadă de recesiune în urma schimbării regimului politic din Argentina. Libertatea de exprimare a cetățenilor este îngrădită iar tangoul este etichetat ca imoral și intră în anonimat timp de mulți ani, până în 1983, când regimul militar cade.

Odată cu premiera spectacolului Tango Argentino și debutul spectacolelor itinerante precum Tango Passion, tangoul își reintră în drepturi și devine un fenomen mondial. 

Spectacolul Forever Tango, produs de Luis Bravo, a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway, debutând în 1996, cu un succes răsunător chiar și în prezent.

Nașterea tangoului modern nu ar fi putut avea loc fără Astor Piazzolla, compozitor și bandoneonist din Buenos Aires.

Născut în anul 1921, Piazzolla compune, în prima perioadă a carierei sale, muzică de tango pentru dans, iar din 1950 combină muzica de tango cu ritmuri de jazz și acorduri de muzică clasică europeană.

In ciuda afirmației sale că ar compune muzică de Buenos Aires și nu muzică de tango, Piazzolla a avut un impact imens asupra muzicii tradiționale de tango, deschizând porțile către noi orizonturi.

Stilul creat de el ajunge să fie numit tango nuevo, adică noul tango, o muzică mai degrabă de ascultat decât de interpretat prin dans, întrucât, fiind lipsită de structura fixă a tangoului clasic, este dificil pentru dansatori să decodifice și să anticipeze muzica – lucru ușor de făcut în cazul unei piese de tango clasic.

Începând cu anii 90, odată cu apariția muzicii electronice, tangoul începe să exploreze o nouă direcție: neotango, sau electrotango, o muzică interpretată de instrumente moderne, electronice, o fuziune între ritmurile de tango și muzica de club. Formații precum Gotan Project, Narcotango, Otros Aires și Bajofondo sunt exponenții principali ai acestui gen muzical.

După cum menționam mai sus, tangoul se răspândește rapid în întreaga Europă, moment în care ajunge și în România, țară în care muzica de tango și-a avut momentele de glorie în special în perioada interbelică.

Cel mai cunoscut exponent al acestui stil de muzică a fost Cristian Vasile, artist emblematic, celebru între anii 1928 - 1949 atât pentru nenumăratele sale concerte la Vulpea Roșie, cât și pentru înregistrările efectuate la Berlin și Viena în colaborare cu casa de discuri Columbia.

Una dintre melodiile sale cele mai cunoscute rămâne interpretarea în variantă românească a melodiei Zaraza, înregistrată în anul 1931 la Berlin, cu orchestra Dajos Béla.

Versurile românești ale binecunoscutei melodii argentiniene – care în original povestea despre un animal la plug – au fost adaptate de textierul Ion Pribeagu, povestindu-ne, de această dată, despre o frumoasă femeie pe nume Zaraza.

Cristian Vasile a înregistrat nenumărate tangouri celebre, multe dintre ele în colaborare cu compozitorul Ionel Fernic, dintre care amintim: Iubesc femeia, Aprinde o țigară, Nunuța, Minte-mă, Morfina, etc.

Alți exponenți cunoscuți ai tangoului în perioada interbelică au fost Zavaidoc, Gion și Jean Moscopol.

La scurt timp după 1989, cei mai reprezentativi artiști români care au interpretat muzică de tango au fost Anca Parghel (voce) și Oana Catalina Chițu (voce).

Începând cu anul 2009, Alexandru Eugen Cristea se implică activ atât în promovarea muzicii de tango argentinian în România, cât și a dansului. 

El fondează formația de tango Sexteto Loco, lansată la Uniunea Teatrală din România (în locația Le Theatre). Cu această ocazie, Andreea Vieru este lansată ca interpretă de tango argentinian. (fotografia din dreapta)

Formația își schimbă după o vreme numele în Volver, și apoi în Sonido13.

Eugen este de asemenea forța din spatele albumului Tango Sentimental de Diana Zăvălaș, publicat mai apoi la Electrecord, fiind primul album de tango din România după aproape trei decenii. (fotografia de mai jos)

Diana a fost inițiată și formată, atât în dans cât și în maniera corectă de a interpreta muzica de tango pentru dansatori, de către Eugen, care preda atunci sub egida Tango Tandem. 

Eugen organizează de-a lungul timpului nenumărate evenimente de tango argentinian, atât recitaluri cât și lecții deschise și petreceri, în localuri faimoase precum Casa Capșa, Palatul Ghika, Cosmopolitan Downtown, și altele. 

În cadrul acestora, sunt promovați mai mulți artiști români precum Tudor Anghelescu - facilitând lansarea albumului acestuia intitulat Flores del alma. (fotografia din dreapta)

Eveniment la Palatul Ghika: lecție deschisă de inițiere, recital de chitară cu Tudor Anghelescu, petrecere de tango (milonga).

Fotografie de Mădălina Movileanu.